Zbor în doi.

Zbor în doi.
Zburau.

Atât de aproape, două păsări, aripă lângă aripă,părea ca e una singură - aripa ei stângă cu aripa lui dreaptă. Aceeaşi mişcare de aripi fără efort, la mică distanţă de pământ. Petale-fulgi căzând în roiuri nemişcate de vreo pală de vânt, petale de trandafir parfumate aşezate peste tot, mişcate şi unduite de zborul celor doi.
De când erau împreună păsările nu ştiau prea multe, unde se îndreptau nu s-au întrebat... ştiau doar că drumul este înainte şi că zborul lor va fi lung; parfumul petalelor le dădea puterea şi plăcerea de a înainta în oceanul de aer, cale infinită fără vânt.
Se simţeau perfect împreună, vorbeau şi loveau cerul cu aripile lor. Sentiment de zbor comun, cu păsări mai grele decât aerul, dar ajutate de sufletele lor uşoare, indefinite, fără margini. Pe un drum nou si atât de vechi deasemenea, pe unde au trecut atâtea alte perechi, dar nu au lăsat semne fiindcă priveau prea des spre pământ în timp ce zburau, tânjind să se odihnească. Cu timpul au obosit dând din aripi, renunţând foarte uşor, alegându-şi fiecare un drum separat...
Dar ei, se simţeau bine în zborul lor, şi chiar dacă niciodată nu se mai văzuseră, simţeau şi aflau în fiecare moment că împreună pot descoperi ţinuturi nemaivăzute.
Dinainte să se cunoască, în subconştientul lor ştiau că undeva - departe sau aproape - este sau vor întâlni sufletul cu care vor zbura odată, cu un scop necunoscut, peste un câmp de petale, printr-un aer cu petale.
De odihnit nu era nevoie fiindcă nu oboseau, niciodată.

Acum se îndreaptă împreună spre acele ţinuturi necunoscute de alte păsări.