Detest

Detest să explic şi mai ales să mă explic.
Cei care nu pot înţelege, nu pot fi lămuriţi,
Ceilalţi au toate explicaţiile.

Tac - Tic

Mie îmi pasă...
Chiar dacă nu arăt, nu se vede sau nu ştiu să arăt.
Analizez tot şi le întorc pe toate părţile, dar chestia aia din piept câteodată îmi zice tic-tac, alteori îmi zice tac-tic şi atunci mă pune pe gânduri, de asta şi răspunsul întârzie.

Atunci când cred că nu-mi pasă, se aude tac-tic şi eu rămân fără cuvinte, mă opresc, stau , privesc, tac şi doar ascult.

Ieri s-a auzit tac-tic, azi parcă se aude tic-tac.

Simţi suferinţa dureros de dulce?

Thank you. You made it!
I`m glad that I saw you... with the same gentle soul I`ve seen before.

Vis sau realitate?

Pe lângă lumina farurilor care o loveau încet când trecea o maşină prin dreptul geamului, mai simţea o adiere placută din partea vântului care pătrundea pe geamul lăsat pe spate şi o facea să aţipească. Se oprea din tremuratul uşor şi se gândea încă o data la visele ei.
Ciudat, dar parcă de fiecare dată când se trezea i se părea că de fapt e invers. Nici măcăr nu ţinea minte ce facea când nu dormea. Parcă afară ploua de mult timp, dar de fiecare dată când dormea ploaia se oprea.

Acum însă era trează. Şi se gândea la visele ei. Sau parcă dormea. Şi se gândea la viaţa ei.
Oricum, inima începea să bată mai tare când îşi aducea aminte de prima zi când a vorbit cu el. Petalele de trandafir sunt uscate, dar încă se mai simte un miros plăcut şi în ziua aceea nu ploua.
Simţea razele de soare care s-au răspândit în bataia vântului, urmărindu-l pănă în colţurile cele mai ascunse ale străzii. Ştia şi ea că el o cauta demult, dar nu-i putea spune că era lângă el. Trebuia să işi dea seama. Poate că ar fi fost mai uşor dacă adierile de vânt ar fi adus-o pe ea în visele lui mai devreme ,când o căuta. Sau poate e mai bine aşa. Într-o zi poate nu o s-o mai caute...
Dar o să-şi dea seama că e încă lângă el!

Se trezi iar din vis. Şi totuşi acum nu ţinea minte nimic. Doar că se trezise din ultimul vis. Şi nu ar fi vrut. O petală de trandafir îi rămăsese lipită în palma ei mică, ca o clipă după tânjeşti că ai vrea să ţină mai mult decât o zi, sau cine ştie, vrei să fie mai mult decât un vis.

Poate

Într-adevăr, adevărat, aşa este, pentru că, deoarece, fiindcă, de exemplu (...) mai precis, mai bine zis, adică (...) în plus, pe deasupra şi nu numai că ... ci şi ... totuşi cu toate că, chiar dacă, deşi (...) în nici un caz, nu cred că (...) în concluzie, se impune ca, aşadar, în fine ... iată că, observi tu, după cum se vede ... în primul rand şi mai ales, la fel de important este şi faptul că (...) pe când, pe o parte şi pe alta... dar tot atunci, cam în acelaşi timp, imediat ce, în alt fel dar în acelaşi mod... totuşi cred că se poate spune şi aşa, pai , poate....mai vedem noi oricum...

Încă.

Revăd momentele când îmi spuneai vorbe dulci.
Momente desprinse ca dintr-un basm...
O lumină slabă mă atinge uşor ... plină de tine... de dor.
Deschid ochii şi încă văd imagini cu noi doi .

Te porţi ca şi cum m-ai fi uitat. Ai vrea să mă port ca şi cum aş fi murit. Dar eu încă te simt viu şi pe tine.

Urme...

Urme de buze pe umărul meu....
Soarele nu mai iese din mare, ca anul trecut.

Rosu devine gri.

Ecuaţie cu 2 cunoscute, necunoscute.
Cuvintele aproape că nu mai au valoare...
Gesturile nu mai pot să-şi îndeplinească menirea.
Expresia feţ/tei nu e văzută, deci nici asta nu mai face parte din ecuaţie.
Gândurile sunt blocate, mai pot fi citite doar printre rânduri.
Dorinţa e singura care mai poate fi ghicită, dar deja are tentă de gri.
Toate apar şterse...
Din roşu devin gri.

Zebra.

Presimţi cǎ nu e o zi favorabilǎ pentru aşa ceva.
Dar totuşi te rişti ... porneşti la drum, totul pare atât de nefamiliar şi atât de schimbat încât nu te poţi concentra pe ce trebuie.

Razele soarelui se joacǎ, aruncând peste tine umbra dintre copaci , fǎcandu-te sǎ clipeşti mai des din cauza zebrei formatǎ din porţiuni negre şi gene de soare.
Te uiţi lung înainte, încercând sǎ te concentrezi, dar parcǎ intri pe pilot automat farǎ sǎ-ţi dai seama ajutat de reflexe, gândurile zboarǎ departe în afara oraşului... un singur lucru te ajutǎ sǎ îţi chemi gândurile înapoi:
intrarea pe contra-sens urmatǎ, de o groapǎ care te zguduie şi te trezeşte.
Nu poţi risca...

Contur roşu

Cioburi.
Cioburi peste care încǎ mai calci şi încǎ te tai în ele ...
Menţin rana şi te tai din nou, de fiecare datǎ când crezi cǎ aproape s-a vindecat.

De ce?

Pentru cǎ în unele cazuri inevitabil în drumul tǎu zilnic dai peste cioburi...

Cu timpul, cu cât le calci mai mult şi mai des, se tocesc şi poate dupǎ ploaie, praf şi altele, se bǎtucesc şi intrǎ în pǎmânt.

În ziua aia.... ai putea umbla chiar desculţǎ...

O intrebare in fiecare zi...

Când încerc să repar greşeala,

Probabil mă afund mai mult în ea...

O întrebare de-mi pun,

Alta vrea să prindă viaţă

Şi de vreau răspuns să-mi spun,

Pot să aştept o viaţă-ntreagă...

Dar rămâne o întrebare

Ce şi-o pune fiecare:

“De ce, oare ?”




Şi atunci mă apropii de pietre şi tac...

Iau cuvintele şi-o să le-nec în mare.

Şi cel mai mic fir de iarbă.

Şi eu am ...

Şi tu ai ...

Până şi cel mai mic fir de iarbă are...

Nu e viaţă ...

E ceea ce te păzeşte oriunde ai merge, zi sau noapte.

Zbor în doi.

Zbor în doi.
Zburau.

Atât de aproape, două păsări, aripă lângă aripă,părea ca e una singură - aripa ei stângă cu aripa lui dreaptă. Aceeaşi mişcare de aripi fără efort, la mică distanţă de pământ. Petale-fulgi căzând în roiuri nemişcate de vreo pală de vânt, petale de trandafir parfumate aşezate peste tot, mişcate şi unduite de zborul celor doi.
De când erau împreună păsările nu ştiau prea multe, unde se îndreptau nu s-au întrebat... ştiau doar că drumul este înainte şi că zborul lor va fi lung; parfumul petalelor le dădea puterea şi plăcerea de a înainta în oceanul de aer, cale infinită fără vânt.
Se simţeau perfect împreună, vorbeau şi loveau cerul cu aripile lor. Sentiment de zbor comun, cu păsări mai grele decât aerul, dar ajutate de sufletele lor uşoare, indefinite, fără margini. Pe un drum nou si atât de vechi deasemenea, pe unde au trecut atâtea alte perechi, dar nu au lăsat semne fiindcă priveau prea des spre pământ în timp ce zburau, tânjind să se odihnească. Cu timpul au obosit dând din aripi, renunţând foarte uşor, alegându-şi fiecare un drum separat...
Dar ei, se simţeau bine în zborul lor, şi chiar dacă niciodată nu se mai văzuseră, simţeau şi aflau în fiecare moment că împreună pot descoperi ţinuturi nemaivăzute.
Dinainte să se cunoască, în subconştientul lor ştiau că undeva - departe sau aproape - este sau vor întâlni sufletul cu care vor zbura odată, cu un scop necunoscut, peste un câmp de petale, printr-un aer cu petale.
De odihnit nu era nevoie fiindcă nu oboseau, niciodată.

Acum se îndreaptă împreună spre acele ţinuturi necunoscute de alte păsări.

Fara titlu.

Şi simţind mişcarea m-am întors şi am deschis ochii. Mi s-a părut că văd conturul unei persoane pentru o fracţiune de secundă. Era doar un semn că trebuia să mă trezesc, să încep o nouă zi, să sper că această zi va începe diferit.
Mă ridic din pat, mă uit pe geam şi rămân 5 minute să admir peisajul îmbrăcat în alb.
Fulgii obligaţi de vânt işi schimbă traiectoria şi dansează, învăluind oamenii îmbujoraţi care merg cu privirile în pământ, stergătoarele maşinilor curaţă parbrizele, împiedicând aşezarea cearceafului alb.
Ceasul ticăie parca mai repede. Eu întârii ca de obicei.
La jumătatea zilei, pornesc spre casă, cu gândul la încheierea zilei. Căutam scuze să mă sustrag, dar în acelaşi timp eram şi curioasă şi ceva mă atrăgea.
Mergând, aveam impresia că cineva ma striga, am ezitat puţin , dar m-am întors aţintându-mi privirea spre cer. Era real. Chiar mă striga. Am aruncat o privire şi un zâmbet, apoi mi-am continuat drumul. Din atâtea persoane, un singur detaliu m-a dat de gol. Paltonul.
Am ajuns acasă. Cuvintele se împleteau cu emoţii şi zâmbete. M-a convins. În sfârşit priviriile ni s-au întâlnit. Încercam să le evit, mă urmăreau, vroiam să par rece şi nepasătoare.
După câteva ore, în drum spre casă eram cu gândul departe. Mă gândeam că începând cu ziua următoare, existau 2 variante; zilele să decurgă ca înainte sau vor avea să se schimbe în funcţie de mine.
A doua zi, un pretext bine gândit a schimbat zilele, precum vântul a schimbat direcţia fulgilor de nea.

Realitatea

Ce este realitatea?
Să fie definiţa preluată din dicţionarul creeat pentru noi ca fiind o existenţă efectivă?
Materia care există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea?

De câte ori nu ai vrut să iţi creezi propiul colţ de realitate al tău? Fiind vorba de acea realitate în care totul să-ţi fie la îndemână fără să depui nici un efort şi fără să pierzi timp îndeplinindu-ţi o dorinţă fie ea cât de mică? Fără să ai gânduri negative în legătură cu ziua de mâine..

De câte ori ai avut acea realitate a ta pe care doar tu o vedeai şi încercând să explici asta altor persoane, pe orice parte ai trata-o nu te-ai putut face înţeles?

De câte ori ai întâlnit persoane cu realităţi diferite ?

Ăăă...nu!asta nu e realitate,asta se numeşte închipuire.
Na bun.. reluăm totul înlocuind foarte uşor cuvântul "realitate" cu "închipuire".

Deci de câte ori ...?

Sertarul

Un produs de obicei este fabricat după o cerinţă impusă şi specificată de producător în funcţie de
cererea clientului.Are un standard aparte. Are fiabilitate şi mentenanţă.
Se caută orientarea spre perfecţiune.
Produsul este fabricat în urma unor activităţi şi a unor procese dar, cel care mi-a atras mie atenţia este unic.Nu s-au respectat cerinţele standard în formarea lui şi totuşi a rezultat ca având o calitate care depăşeşte orice alt produs obişnuit. Are o entitate propie.A fost pus deoparte ca fiind defect în urma procesului şi lăsat acolo pentru reprelucrare. S-a încercat reprelucrarea sau îmbunătăţirea lui de câteva ori dar fără succes în urma încăpăţânării acestuia, pănă l-am găsit eu din pură întâmplare într-un sertar în care se găseşte de obicei orice ai nevoie,evident căutam cu totul şi cu totul altceva. Nu a fost prima oara când l-am observat acolo,dar nu m-am atins de el neavând nevoie şi în acelaşi timp neştiind ce aş putea să fac pentru el. Dar de data asta, deschizând sertarul şi vazându-l înghesuit lângă celelalte piese metalice am simţit că nu e locul lui acolo şi că trebuie să fac ceva cu el.Şi aşa i-am găsit rostul în viaţa lui metalică.Am găsit sistemul din care lipsea, fie el şi ruginit şi uitat în alt sertar, cu alte piese, având alta constituţie,dar protrivind-se perfect.Cel puţin nu mai stă înghesuit printre piesele din altă branşă.

A simţii...

În acest moment, observă-ţi piciorul stâng...

Se simte confortabil şi e cald? sau e rece,ori strivit într-un pantof prea strâmt?

Procedând astfel, treci de la gândire la simţire...

Mai bine sa nu stii...

Şi nu e decât o iluzie. Ieşi şi râzi, bei o bere,
vorbeşti degajat,nu te gândeşti la griji, dar
în drumul tău spre casă, iar se adună
toate în capul tău. Ignori. Doar e seara ta,
ai râs, nu se poate termina aşa... trebuie
să adormi liniştit şi fără vise agitate, însă
nu se încheie aşa. Iţi place să-ţi frămânţi
mintea, să-ţi complici starea, să te gândeşti
dacă e bine ce ai zis, să te întrebi dacă se
uită la tine într-un fel anume... Vrei ca ziua
de mâine să continue în acelaşi stil, dar nu ai
convingerea asta pentru că te-ai învăţat să
te aştepţi la ce-i mai rău. Mâine poate nu vei
mai râde,nu vei mai fi aşa de relaxat, mâine
poate fi mai rău.... dacă vei avea o gândire
optimistă vei şti că mâine va fi mai bine, dar nu
ştii ce este acel "bine".
Mai bine să nu ştii...

Detectarea defectelor

De ce trebuie să "detectăm" defectele atât de repede?
De ce trebuie să avem ochiul atât de format încât după
2 priviri tragem concluziile direct, fară să analizăm situaţiile?
Poate nu e nimic defect, e doar în mintea noastră care a rămas antrenată de,defectele văzute înainte şi ridică antenuţa care declanşează involuntar alarma...

Cine?

Cine eşti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cânt?
Ce mai fac, ce mai simt? Oare mai pot să mint?
Cine sunt, cine eşti, oare mă mai iubeşti?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?